De ziua Sfântului Nicolae, patronul Spiritual al Liceului Tehnologic “Nicolae Oncescu” din Ianca, conducerea școlii, împreună cu întreg colectivul didactic, și-au propus, printre multe alte activități organizate cu elevii, să lanseze studiul monografic al Școlii Gimnaziale Sărățeni și al Liceului Tehnologic “Nicolae Oncescu”.


Acest eveniment capătă importanță sporită, având în vedere că Școala Gimnazială a împlinit, în anul școlar 2023-2024, 100 de ani de existență.

Atunci, “Școala Primară nr. 2 Sărățeni, care până în toamna anului 1923, era instalată în local cu chirie, a fost mutată într-un măreț local cu patru săli, ridicată din nou după planul Casei Școalelor, cu toate patru săli în față și o sală de comunicație a elevilor în dosul sălilor. Dirigintelui (directorului) i s-a ridicat în curtea școalei un local-tip, făcându-i-se o magazie și o fântână. Curtea școalei a fost împrejmuită cu gard de scânduri pe 216 m liniari. Pentru moment, s-au făcut din nou 25 de bănci”.

Activitatea dedicată Zilei Școlii Liceului Tehnologic “Nicolae Oncescu” a stârnit un interes deosebit în sufletele elevilor, părinților, cadrelor didactice și autorităților locale.

Această carte, cuprinzând viața spirituală a școlii de-a lungul unui secol, este unică, prin apariția ei, cu o largă bază de informații și un rol educativ de necontestat.

În acest studiu monografic, ai cărui autori sunt Prof. Titi Bănică și Prof. Ecaterina Bănică, descoperim istoria locală a timpurilor, bucuriile și tristețile vremurilor și, implicit ale școlii. Readuce în actualitate chipurile multor dascăli și mărturisirile lor, precum și a cadrelor didactice contemporane care își desfășoară activitatea în această școală.


Participanții, sigur, vor trăi clipe de nostalgie, de evlavie și solidaritate spirituală.

Volumul «Istoria locului, memoria școlii - Școala Gimnazială Sărățeni și Liceul Tehnologic ,,Nicolae Oncescu” - Ianca» a apărut la Editura EDMUNT Brăila.

Este cunoscut faptul că școala, în general, are un rol decisiv în formarea omului deoarece reprezintă un spațiu simbolic și unic în care elevii primesc o educație corectă, acumulează cunoștințe și informații pe care le vor utiliza practic de-a lungul întregii vieți. Totuși, procesul instructiv-educativ, pentru fiecare dintre noi, nu se încheie odată cu absolvirea formelor de învățământ obligatoriu, întrucât viața, în ansamblul ei, devine o altă școală pentru om.

Generații întregi au povestit și vor mai povesti cu lacrimi în ochi și îmbujorate de emoție despre primii ani de școală, perioadă când toți am considerat învățătorul sau învățătoarea ca fiind o minune pe pământ, un model de pregătire multilaterală și profesională și cu o comportare civică exemplară. Așa au gândit bunicii și părinții mei și tot așa gândesc și eu. Deși erau oameni simpli, mulți având puține clase absolvite, agricultori de multe generații, știau și transmiteau povața copiilor să respecte Școala, pe Domnul Învățător sau pe Doamna Învățătoare, pe Părintele Bisericii și pe cei mai mari ca vârstă decât ei. Cred că așa am perceput și eu, ca mulți alții din generația mea, ce înseamnă respectul, bunul simț, modestia, lupta cu valurile vieții, respectul față de tradițiile noastre. Fără aceste repere, un popor va fi frustrat de ceea ce menține în poziție verticală o țară.

La cursul primar, Doamna mea învățătoare, Stemate Florica, ne-a primit cu multă căldură și blândețe, așa cum o fac și acum doamnele învățătoare și educatoare, îndemnându-ne să învățăm zilnic și tot restul vieții spre a fi de folos și altora. Sfatul dumneaei, pentru mine, a devenit o preocupare continuă, o adevărată profesie menită să împart cunoștințe de limba și literatura română copiilor pentru a-i sensibiliza și emancipa. Cu aceste gânduri am urmat cursul liceal. Pasiunea pentru limba română m-a determinat să studiez la o facultate de profil. Prima întâlnire cu școala și elevii a fost emoționantă, apoi a trebuit să susțin necesarele examene pentru a-mi mări șansele de reușită în tentativa de a mă apropia de locurile natale, de părinți și, firesc, pentru a ocupa un post în specialitate.

Nu se pot descrie în cuvinte sentimentele pe care le-am trăit în momentul în care am trecut pragul școlii mele din copilărie. Orice colțișor din clasele în care am învățat sau de pe holuri, îmi amintea și îmi readucea în fața ochilor chipurile colegilor și ale dascălilor mei. Îi auzeam vorbind, chemându-ne să intrăm la clasă, sunând dintr-un clopoțel rău și bun deopotrivă. Vedeam rândul nostru, mereu mai aliniat decât la alte clase și eram parte din hărmălaia nevinovată de copii, alergând spre clasa lor, la locurile lor din bănci. Atunci mi-am zis că nu am greșit alegându-mi această profesie, dar m-am și îngîndurat, cunoscând faptul că lumea din Ianca mă știe și așteaptă de la mine fapte deosebite în strădania de luminare a minții copiilor. Atunci, ca și acum, am trăit și trăiesc fiorul responsabilității cu toată încărcătura lui emoțională.

Conducerea școlii, colegii, părinții copiilor mi-au dat încredere și m-au pus în situația să rezolv probleme din școală care nu țin neapărat numai de prestația la clasă. Tot timpul mi-am dorit și îmi doresc ca școala în care muncesc și o conduc vremelnic să țină pasul cu noul, să simtă ritmul schimbărilor de mentalitate din sfera socială, culturală și economică pentru a fi pregătiți în confruntarea cu profesia, cu depășirea obstacolelor vieții. Poate și din aceste considerente am fost îndemnată să ocup funcția de director. Nu cred că aceasta propulsează pe cineva în sfera personalităților, din contră, te supune la o și mai mare mobilizare și răspundere. Fără susținerea colectivului didactic, niciun director de școală nu poate mobiliza și determina elevii și părinții să dea mai mult crezământ școlii, mobilizâdu-se pentru studiu. Pentru această susținere, le mulțumesc și cu acest prilej.

Școala românească de astăzi nu mai este asemenea celei de ieri, dascălii au alte percepții depre ceea ce înseamnă un regim nou de învățare și educare. Libertatea, cuvânt aflat pe buzele tuturor, schimbă mentalități, obiceiuri, uneori prea abrupt și nu întotdeauna în cel mai fericit caz. Noi, dascălii, avem și această obligație profesională de a conecta școala la aceste salturi și invazie de idei, concepte, stiluri, metode de învățare, analizându-le și aplicându-le în măsura eficienței lor, atât în domeniul instructiv, cât și educativ. Se pare, dar nu și spectaculos de apreciat faptul că tinerii noștri au demarat mai repede decât noi, cadrele didactice, în maratonul prefacerilor de orice fel. Acum, există o competiție tacită între ceea ce a însemnat școala românească până în anul 1989 și ceea ce reprezintă acum. Este un fenomen firesc, un schimb de concepții și principii de viață între generații, încurajat frenetic și de modelele împrumutate din alte țări cu democrații mult mai vechi decât a noastră. Mulți specialiști consideră că trecutul este încă viu în sistemul nostru școlar, că oamenii școlii se mișcă lent pe orbita înnoirilor, alții trag semnale de alarmă reproșând autorităților că generația tânără este mai egoistă și superficială, dar acceptă faptul că este mai inteligentă, mai creativă și dezinhibată. Tinerii noștri nu mai acceptă modele, sunt dependenți de vizual, afișează o lentoare și o indiferență vizibile, considerându-le apanajul personalității ideale.

Am enumerat doar câteva dintre provocările care mențin atenția școlii, autorităților și opiniei publice, provocări cărorora școala trebuie să le facă față fără a i se sugera și soluții de acțiune care să elimine derapajele de orice fel. Încă nu s-au găsit pârghiile cu ajutorul cărora școala, familia, instituțiile cu atribuții și posibilități educative să conlucreze în interesul tinerilor și să-i determine să colaboreze în sensul pozitiv al cuvântului.

Fără a exagera și a mă alinia negativiștilor, consider că nici internetul, nici roboții, nici inteligența artificială, nici măsurile coercitive nu vor putea substitui contribuția omului de la catedră, omul care să atragă copilul la școală, care să-l facă să zâmbească și să lăcrimeze odată cu el pentru bucuriile și neîmplinirile din firescul vieții de școlar.

Cât despre acest studiu monografic, inițiat de conducerea școlii noastre și realizat de bună voie și fără pretenții pecuniare de către profesorii Bănică A.Titi și Bănică Ecaterina, are, pe lângă multiplele sale valențe informative, și posibilitatea de a ne invita la o meditație profundă asupra a ceea ce a însemnat școala în trecut, urcușurile și coborâșurile sale, asigură o percepție clară a valorilor existente cândva, menite să le pună în valoare și pe cele de astăzi. Totodată, asigură o viziune cronologică a schimbărilor economice, sociale și culturale și, implicit, a școlii românești.

Lucrarea realizată de colegii noștri, ajutați de un grup merituos de colaboratori din școală, ne dă posibilitatea să înțelegem și să cunoaștem mai bine faptul că profesia de dascăl, de educator și formator de caractere are strălucirea nobleței, care cere pasiune, dăruire, talent, muncă, exigență cu sine însuși, dar și cu aceia care doresc a fi mai bine pregătiți pentru viață. Profesia noastră ne obligă la efortul de a ne regenera energia întocmai ca natura primăvara, pentru a da roade materializate în cunoștințe, deprinderi, competențe cu fiecare generație de elevi. Fie ca exemplul de răbdare, dăruire și altruism de care au dat dovadă acești minunați colegi, autori ai monografiei noastre, să fie și un îndemn, o chemare către tinerele cadre didactice de a continua periplul școlii prin ani, apărându-i valoarea sentimentală, forța instructivă și cognitivă.