Este o situație adesea întâlnită: în momentul în care depășim o perioadă dificilă din viață, fie că este vorba despre o boală, o pierdere sau o perioadă de suferință emoțională, simțim nevoia să ne „îndepărtăm” de acei oameni sau lucruri care ne-au oferit sprijinul necesar în acele momente de criză. Paradoxal, atunci când suferința dispare și ne regăsim echilibrul, există o tendință de a respinge sau chiar de a ne îndepărta de sprijinul care ne-a fost oferit.

Un exemplu metaforic pentru a înțelege acest comportament este acela al unui orb care, după ce își recapătă vederea, simte nevoia să renunțe la bastonul care l-a ghidat în perioada de întuneric. De ce se întâmplă acest lucru? Ce se ascunde în spatele acestui mecanism de auto-protectie?

Nevoia de independență și reconsolidarea identității

Când traversăm o perioadă dificilă, adesea ajungem să depindem de sprijinul altora sau de anumite obiecte pentru a face față situației. Ajutorul primit devine o parte integrantă a experienței noastre de suferință și ne ajută să facem față cu mai multă ușurință. Totuși, când ne recăpătăm echilibrul și vindecarea începe să se instaleze, apare o dorință subconștientă de a ne recăpăta independența. A ne depărta de acele surse de sprijin poate fi un gest de reconfirmare a autonomiei personale și un mod de a demonstra că putem să ne descurcăm singuri, fără ajutorul extern.

De exemplu, un pacient care a trecut printr-o perioadă de depresie severă și a primit sprijin constant din partea unei persoane apropiate poate începe să simtă că, odată ce starea sa se îmbunătățește, nu mai are nevoie de acel sprijin continuu. Acesta poate simți nevoia de a se distanța de persoana respectivă, tocmai pentru a evita orice semn de vulnerabilitate și pentru a simți că a depășit perioada de dependență.

Mecanismul psihologic al „uitării” durerii

Un alt motiv psihologic pentru care ne îndepărtăm de cei care ne-au ajutat în momentele de suferință este legat de un mecanism psihologic numit „uitarea” sau „minimalizarea” durerii. Când o suferință se ameliorează, mintea noastră încearcă să „închidă” acea perioadă dificilă. Oamenii au o tendință naturală de a uita durerea și suferința odată ce acestea sunt depășite, pentru a putea merge mai departe. Această „uitare” nu este un act conștient, ci mai degrabă un proces psihologic care ne ajută să ne protejăm de traume și de amintiri dureroase.

De exemplu, un adolescent care trece printr-o perioadă de dificultăți emoționale poate deveni foarte dependent de sprijinul unui prieten sau al unei rude apropiate. După ce se simte mai bine, acest tânăr poate începe să simtă că acea persoană a fost o „amintire” a unei perioade dificile și începe să se îndepărteze de ea. Acest comportament nu reflectă o lipsă de apreciere, ci mai degrabă un mecanism de protecție psihologică care îl ajută să „îngroape” perioada de suferință.

Teama de vulnerabilitate și frica de dependență

Un alt factor important care influențează acest comportament este teama de a părea vulnerabil. Când suntem ajutați într-o perioadă de criză, putem ajunge să simțim că am arătat o latură fragilă a noastră și că am depins prea mult de ceilalți. După ce ne revenim, dorim să „reabilităm” imaginea de sine, evitând să mai fim percepuți ca fiind vulnerabili sau dependenți.

Astfel, o persoană care a primit ajutor din partea cuiva în momente grele poate simți că a ajuns într-o poziție de „putere” și, pentru a-și reconstrui independența, simte nevoia să se îndepărteze de acea persoană pentru a evita orice semn de „slăbiciune” sau „dependență”. Aceasta poate fi o reacție defensivă față de vulnerabilitatea emoțională, care, deși inevitabilă, poate fi inconștient respinsă după ce suferința dispare.

Protecția de „păstrarea echilibrului” psihic

Este posibil ca unii dintre noi să nu poată să rămână în relație cu cei care ne-au ajutat pentru că nu mai vrem să fim „răniți” din nou. Deși sprijinul primit poate fi inestimabil, teama de a deveni din nou vulnerabil sau de a regăsi acea stare de suferință ne poate determina să ne îndepărtăm, pentru a păstra echilibrul psihic. Conștientizarea că am depășit o perioadă dificilă și că acum suntem în control asupra propriei noastre vieți poate duce la dorința de a renunța la legături care ne pot aduce amintiri dureroase sau care ar putea reaprinde acea vulnerabilitate.

Creșterea și schimbarea identității

În momentele de suferință, putem învăța lecții importante despre noi înșine, iar când ne vindecăm, identitatea noastră se schimbă. Ne dorim să fim percepuți ca oameni puternici, capabili să depășească greutățile. De multe ori, această „metamorfoză” interioară ne face să ne îndepărtăm de trecut și de persoanele care ne-au fost alături, pentru a nu fi legate de acea „versiune vulnerabilă” a noastră. Este o formă de auto-afirmare și autodefinire în fața celor din jur și chiar în fața propriei noastre imagini de sine.

Concluzie: Un proces natural de vindecare și reconstrucție

Comportamentul de a ne îndepărta de persoanele sau lucrurile care ne-au ajutat în momentele de suferință este un fenomen complex, adânc înrădăcinat în mecanismele psihologice ale omului. Acesta reflectă nevoia de autonomie, protecție emoțională și reconfirmare a puterii interioare. Deși poate părea paradoxal, acest proces este parte dintr-o călătorie de vindecare și auto-reconstruire, un mod de a ne proteja și de a crește după ce am depășit o perioadă dificilă.