La Teatrul „Maria Filotti” (TMF) s-a desfășurat o nouă ediție a Festivalului de teatru și arte performantive, după cum l-a numit regizorul Radu Nichifor, directorul. În perioada 18-27 septembrie 2026 s-a derulat mare parte a programului, și așteptăm evenimentele din 3-4 octombrie.

Îmi place să cred că mai cu seamă la festival încercăm (unii dintre noi asta facem!) să vedem Teatrul ca artă, nu neapărat oglindă a vieții de zi cu zi. Ajută, în special celor care doresc să se confrunte (măcar uneori) cu propriile întrebări, dileme, urcușul pe scara viselor / a idealurilor. Și poate că din cronica sumară a acestei perioade să simțim mai acut așa ceva.

În cele ce urmează, voi trece, deocamdată, peste spectacolele brăilene incluse în program, privind doar către invitați, în ordinea în care au jucat.

Teatrul "Jean Bart" de la Tulcea și "Recviemul unui tipograf", text și regie Sever Bârzan, o comedie scrisă și pusă în scenă respectând tipologia genului: cu răsturnări de situație, confruntări ale personajelor (fiica și tatăl, tipograful care e doar un pretext, pentru că îi vedem numai coșciugul, unchiul și mătușa, preotul, vărul și partenerul lui de afaceri care se dovedește a fi iubitul tinerei fiice), unele cu temperament și opinii personale complet diferite, tensiunile dramatice apărând și în alte momente conflictuale. Plus amuzamentul dispariției coșciugului, cu tot cu mort - asta pentru că se credea că nu e niciun mort. Plus vestea unei sarcini, deci un copil într-un viitor apropiat, viitor care nu are un contur prea grozav în prima fază.


Doar tema principală (moartea) nu stârnește râsul; nici faptul că familiile din piesă sunt unele cu probleme (dar oare e vreuna fără...?!?) de comunicare, de viziuni proprii asupra felului în care îsi aleg să trăiască. Trimiterea din titlu la o profesie dispărută, tipograful (cel care lucra cu litere de plumb), e utilă și în contextul unor întrebări (dacă ni le mai punem) despre viața noastră atât de repede schimbătoare, în bine sau în rău. Amuzantă, dar și tristă în același timp, este prezența personajului căruia i s-a tipărit o carte de poezie; ni se dă de înțeles că nu ar fi fost cazul, dar situația subliniază o trăsătură pozitivă de caracter a tipografului, cel care dă în acest caz toate motivele unui public - dornic să râdă - să vină la teatru.

"A douăsprezecea noapte" după Shakespeare în regia lui Andrei Huțuleac, spectacol de la Teatrul "Fani Tardini", este pusă în scenă cu multiple elemente de comedie - pe care le conține și textul original (doar că la marele Will e în versuri).


Bineînțeles că există un travesti, din fată în băiat (în piesele jucate pe vremea lui Shakespeare toți actorii erau de sex masculin, femeilor nefiindu-le permisă urcarea pe scenă) și mai multe "jocuri" de-a dragostea, cum știm. În montarea de la Galați, povestea are și elemente din stilul burlesc, nelipsind apa care ajunge să ude primele rânduri cu spectatori (există materiale de protecție, stați liniștiți! Asta in cazul că doriți să vedeți spectacolul la el acasă). Se și cântă de câteva ori, din poziții înalte pe scenă, un fel de catarg sau ceva asemănător, muzica nefiind totuși un liant ori un vehicul de păstrare a interesului pentru firele epice centrale și care, în final, duc la deznodământul cunoscut. Poate că publicul se aștepta să râdă mai mult, dar s-a mulțumit cu ce a primit: un spectacol cu străluciri de bâlci, dar cu relatarea destul de clară a întâmplărilor din "A douăsprezecea noapte". Nota noastră. Sper ca măcar o parte a publicului să meargă acasă și să citească textul original al lui Shakespeare; ar fi un câștig fabulos.

"Legată cu funia de pământ" după cartea omonimă de Lorina Bălteanu, regia Slava Sambriș - regizorul artistic de la Teatrul Republican "Luceafărul "din Chișinău, este un spectacolul dens. Plin de istorie, adevărată, a vecinilor și fraților din Republica Moldova, din perioada sovietică, de când se practica trimiterea în Siberia, când era și multă sărăcie. Dar pentru că povestea e spusă de o fetiță - excelentă interpretă actrița din rol, Viorica Câșlaru - totul devine mai dulce și mai ușor de suportat. În realitate nimic nu a fost așa. Sunt foarte multe felii de viață, multe amintiri-întâmplări prezentare secvențial și aproape realist - mama și tatăl, mătușa Muza care trăiește la București și pare o femeie bogată, o țigancă apărând din când în când parcă pentru a oferi mamei o gură de oxigen (comunicau cele două, altfel decât se petreceau lucrurile între mamă și femeile din sat), plus o mulțime de alte personaje, unele vorbind cu puternic accent (moldovenesc sau rusesc), care conturează o lume trecută dar nu uitată.

În același timp e foarte multă poezie în text, și extraordinar de multă forță în jocul personajului principal, chiar dacă e la vârsta copilăriei.

Piesa este foarte lungă, peste trei ore, iar dramatismul subiectelor depășește linia subțire a graniței teatrale. Iar povestea e spusă fără verdicte, fără judecăți de valoare. Are tonul și gustul copilăriei. Pentru că un copil nu își expune sau impune opinii, ci numai dorințe. Sau spaime. Și vise, care sunt dorințe mai mari, câteodată mai puternice.


Personajul-copil are o dublură, la vedere: femeia care a devenit, interpretată de altă actriță. Ea subliniază poveștile din copilărie. Una în care fetița noastră avea un vis: să plece în lumea cea mare. Câteodată, senzația era de funie care te ține legată de pământ (când tu de fapt vrei să alergi, să zbori). Aproape toate vocile din piesă spun același lucru, ca titlul spectacolului: că unii (nota mea. Ce bine că nu toți!) suntem legați de pământ cu toate "funiile" amintirilor și de aceea ei nu pot zbura. Pot însă visa. Iar visele, uneori, se împlinesc. Replica din piesă e așa: "funia nu e un lanț, ci o punte între cine ești și cine poți deveni".

Această piesă e un teatru cu tristeți. Dar, surprinzător (sau nu, dată fiind echipa sa minunată), e un teatru bun. În acest caz, e foarte bun. De aceea îi voi menționa încă o dată pe regizorul Slava Sambriș, pe autoarea textului - Lorina Bălteanu. Și pe ceilalți: Victoria Vasilache, semnează dramatizarea împreună cu Slava Sambriș, actorii Vioara Câșlaru (aș îmbrățișa-o din nou, cum am făcut imediat după lăsarea cortinei), Irina Vacarciuc, Vitalia Grigoriu, Victor Triboi, Victoria Cîrlan, Ion Liulica, Marius - Cătălin Tulum, Dorina Tataru, Liuba Roman, Radu Canțîr, Gabriel Curagău, Ion Jitari, Ion Prisăcara, Maria Anton, Rodica Mereuță. Și Adrian Suruceanu, care s-a ocupat de spațiul scenic, Dumitru Seretinean și Via Dacă, autorii universului sonor, Cristina Plăcintă, realizatoarea costumelor.

Nota noastră. De căutat și citit cartea Lorinei Bălteanu și, ce frumos va fi, de mers la Chișinău pentru revederea spectacolului.

"Domnișoara Iulia" de August Strindberg, regia Dumitru Acriș, de la Teatrul "Tony Bulandra" Târgoviște îmbină substanța textului de bază, foarte cunoscut, cu o opțiune regizorală în care toate sensurile se dublează și se răsfrâng, de asemenea, in dublet în oglinda timpului. Pentru că fiecare dintre cele trei personaje sunt interpretate, concomitent, de actori foarte tineri și de actori maturi. Suprapunerea planurilor dramatice este ca o deschidere a unor uși despre care doar bănuiai că există, așa cum și în noaptea de Sânziene, existentă în textul original, vrei să crezi că lumile necunoscute îți aduc printr-un noroc fantastic chiar norocul și fantasticul pe care le primești, jucându-te cu mintea ta astfel încât să le crezi venind spre tine. Numai că în cazul de față, domnișoara Julia nu primește noroc și nici dragoste. Știm, din piesa originală, că ea este sedusă de valetul Jean și ajunge să se îndrepte spre moarte (se subînțelege că își va curma singură viața). Suprapunerea prin dublaj la vedere a personajelor, cum spuneam, unele tinere și altele mature, produce un efect de halou aproape hipnotic. Totul se simte cu mai multă putere: atracția, sentimentul fatalității, suferința, infatuarea. În fond, câteva note ce se pot transforma în gânduri după spectacol (ca să nu fie doar timp de amuzament prezența în sala de teatru).

"Cioburi" după un text de Jeroen van den Berg, regia Alexandra Bandac Marian, spectacol de la Teatrul "Matei Vișniec" din Suceava - cu temă principală familia și relațiile pentru care uneori e imposibil să păstrezi întregul, coerența, unitatea. Subiectul dezvoltă secvențe de la o aniversare, cu detalii despre conflicte ce arată iminenta destrămare a ceea ce oamenii din exterior numesc "familie". În varii momente, piesa are elemente de comedie, dar urmele de umor nu fac decât să spună, și ele, adevărul textului: familia e un întreg pe care îl putem face mult prea ușor cioburi. Scenografia luu Sebastian Rațiu ajută la sublinierile subtemelor, rezultând că destrămarea este și spaimă, dar și consecință. O bună meditație pentru cine are vreme, chef (și curaj) în a-și "felia" propria viață astfel după ce a mers la teatru.

"Prima Facie" de Suzie Miller, one-woman show bine aspectat teatral de Corina Moise (actrița este cunoscută de publicul brăilean) cea care a mărturisit într-un interviu că a adus textul din Marea Britanie (nota noastră. Acolo primele montări au avut mare succes) și l-a tradus in limba română. Un subiect extrem de greu - la propriu și la figurat: personajul, avocată de profesie, judecând multe cazuri de agresiune sexuală și viol, ajunge subiect principal în procesul care trebuie să dea verdict, or acolo ea e... victimă. Astfel că publicul asistă la întreaga dramă și, mai mult decât atât, la dilema profesională: ești martor, acuzator în propriul proces și, concomitent, mintea (oare cum?) dă verdicte. Deopotrivă, expunerea publică a agresiunii sexuale provoacă o nouă traumă, suprapusă celei deja existente - mai înțelege cineva ceva?!?

Spectacol al companiei Thin Red Line înființată de Andrei Huțuleac, cel care semnează regia. Emoționant; inclusiv pentru subiect (trecut sub tăcere în multe cazuri reale - polițiștii români admit că multe victime ale agresiunilor sexuale își retrag plângerile întrucât nu doresc să își expună la proces trăirile, să povestească detalii despre ce au trăit în acele clipe). Un spectacol care lasă urme, după aplauze, dacă (repet) se vine la teatru și pentru "oglinda" din scenă.

"Crimă la hotelul Howard Johnson’s” de Ron Clark și Sam Bobrick, adaptare și regie Mădălin Hîncu, spectacol de la Teatrul Municipal "Bacovia", este o comedie având în centru un triunghi amoros: o femeie (atrăgătoare și atrasă de frumos, de strălucire), amantul și soțul. În montarea băcăuană sunt și secvențe de musical - actorii cântă (bun exercițiu profesional), unele accente sunt parodice, intenția criminală e și ea motiv de râs. Iar publicul vrea să râdă (nota autorului. Câteodată mă gândesc că prea multă lume numai asta vrea...).

"Decalogul după Hess" de Alina Nelega, regia Gabi Cadariu, cu Nicu Mihoc. Spectacol de la Teatrul "Anton Pann" Râmnicu Vâlcea, un one-man show care pune probleme: de istorie, de conștiință. E-adevărat că aici conștiința este o ficțiune (așa a gândit textul Alina Nelega), o formulă prin care să ne retragem din istoria reală, cea terifiantă și urâtă, rămânând mai degrabă în sferele meditative.

Personajul este Rudolf Hess, unul dintre liderii din preajma lui Adolf Hitler (Hess a fost condamnat pentru crime împotriva umanității; s-a sinucis în detenție, spânzurându-se la 93 de ani... așa spun sursele oficiale). Monologul propus în piesă este o trecere și prin istoria prea puțin cunoscută, dar trimiterile la nazism sunt binevenite. Nota noastră. De revizitat aceste pagini din istoria destul de recentă! Dictaturile pot reveni în forme noi, producând dezastre în comunități, așa cum știm deja. Oameni politici cu multă putere și cu potențial distructiv există și acum, ar trebui să învățăm să ne ferim.

"Maria Tănase - o poveste", text și regia Carmen-Lidia Vidu folosind și mărturii ale unor cunoscuți, scrisori, cu Mirela Pană și, pianista, Elena Gatcin. Spectacol de la Teatrul de Stat Constanța, video-poem teatral. Nefiind o biografie în adevăratul sens, piesa aduce în fața publicului mai mult omul Maria Tănase și mai puțin artista. Sunt prezentate emoții, stările de singurătate și de spaima spectrului sărăciei după ce trăise deja extazul gloriei și al posesiunilor (bani, alte valori), singurătatea. Vulnerabilități pe care la un artist de obicei refuzăm să le credem posibile. Personajul Maria Tănase are mai multe "cearcăne" decât am vrea să vedem, dar piesa nu ne dă lacrimi amare, ci o emoție în plus care poate va apărea atunci când, în intimitatea casei proprii, cineva din public va asculta cântecele culese și interpretare de Maria Tănase.

„Ce viață minunată am avut…” scenariu de Boris Akunin inspirat de piesa „Pescărușul” de A.P. Cehov, traducere, adaptare, regie și scenografie Dumitru Acriș, de la Teatrul de Vest din Reșița. Piesa, cu punct de plecare sinuciderea lui Konstantin Treplev văzută ca o crimă, este scrisă ca un text polițist. Unul dintre personaje joacă rolul detectivului, iar celelalte sunt - rând pe rând - posibilii ucigași. Bineînțeles că finalul e unul deschis, frumusețea constând în explicațiile oferite de fiecare personaj. Rezultă o "hartă" interesantă în care lumina nu bate neapărat în roz, chiar dacă e multă amintire și melancolie (aceasta din urmă, ar trebui să știm, joacă feste). Binevenit text, zic, inclusiv pentru că unii spectatori se vor duce să recitească "Pescărușul", urmărindu-l acum cu alți ochi.