Omul nu moare numai atunci când inima încetează să bată. ,,Moare” în clipa în care nu se mai simte văzut, atins, dorit. În lipsa iubirii, sufletul se ofilește ca o floare fără lumină. Trupul merge înainte, dar dinăuntru se aud doar ecouri goale. Nu e suficient să-i dai unui om hrană, adăpost, haine. Toate acestea întrețin viața biologică, dar nu hrănesc viața interioară. Pentru că sufletul are nevoia lui esențială: să fie iubit.

Psihologic vorbind, iubirea este spațiul în care ne simțim văzuți, validați, acceptați.

O îmbrățișare sinceră reglează sistemul nervos, scade nivelul de cortizol, activează oxitocina, hormonul atașamentului și al siguranței. Când suntem atinși cu blândețe, creierul înregistrează „sunt în siguranță”, iar din acel moment, toate celelalte mecanisme încep să funcționeze firesc: respirația se liniștește, inima bate egal, gândurile se așază. De aceea, o simplă îmbrățișare are puterea de a vindeca. Ea nu e doar un gest,  e o formă de limbaj universal, o declarație mută: „Ești aici, te simt, exiști pentru mine.” Când un om nu mai primește acest mesaj, începe să dispară din propria viață. Încet, în tăcere.

Biologic, suntem construiți pentru conexiune. Copilul care nu este mângâiat, atins, ținut în brațe nu doar că devine nesigur emoțional, ci poate suferi chiar modificări în dezvoltarea creierului. Lipsa iubirii nu e doar o suferință a sufletului, ci și o carență a organismului. Adulții care nu sunt atinși, care trăiesc fără apropiere reală, ajung la rândul lor prizonieri ai unei neliniști difuze, ai unui gol pe care nicio realizare materială nu-l poate umple.

Social, trăim într-o lume în care oamenii se ating tot mai puțin, deși nevoia de afecțiune e aceeași. Schimbăm emoticoane, dar uităm să privim în ochi. Trimitem mesaje, dar nu ne mai ținem de mână. Și atunci, ne mirăm că depresia și singurătatea devin epidemii tăcute. Pentru că omul, fără iubire, fără îmbrățișare, fără recunoaștere, se stinge în mulțime.

Spiritual, iubirea este sursa vieții. Nu doar cea romantică, ci iubirea universală, pentru oameni, pentru natură, pentru tine însuți. E energia care circulă prin tot ce trăiește. Când o oferi, te luminezi. Când o refuzi, te micșorezi. Cei care iubesc sincer, care îmbrățișează fără teamă, care privesc în ochii celuilalt fără judecată, aceia devin vindecători. Prin simpla lor prezență, printr-un zâmbet, printr-o mână întinsă.

Ca o concluzie - Omul nu moare brusc. Se stinge câte puțin, în fiecare zi fără iubire. Dar la fel de bine, poate renaște, cu o îmbrățișare, cu o privire, cu un „te înțeleg”. De aceea, nu trece pe lângă suflete fără să le atingi. Hrănește-le cu iubirea ta. Și nu uita să-ți hrănești și propria inimă, căci iubirea, atunci când e împărtășită, nu se consumă. Se multiplică!