Într-o zi obișnuită de vară, am mers pe jos câțiva kilometri. N-a fost o performanță sportivă, ci un act simplu de viață. M-am oprit, însă, de mai multe ori pe drum. Nu pentru că eram obosită, ci pentru că... înfloriseră teii. Și ce miracol... parfumul acela dulce, lin, aproape sacru, îmi invada sufletul, nu doar simțurile. Am tras aer în piept ca un om însetat care își amintește că viața e, de fapt, mai mult decât treburi, griji și termene limită. Pe lângă mine treceau oameni grăbiți. Unii se opreau ușor deranjați, poate intrigați că „mai miroase încă”. Alții spuneau că „nu mai e ce-a fost”, că „nu mai miros teii ca odinioară”.
Dar eu cred altceva.

Simțurile nu ne părăsesc. Noi ne îndepărtăm de ele

Poate că am pierdut nu mirosul în sine, ci atenția, prezența, delicatețea de a observa. Simțurile se atrofiază când nu mai sunt „hrănite”. Asemenea mușchilor, au nevoie de exercițiu. A simți natura e și o formă de a simți viața din tine. Nu teii nu mai miros. Noi nu mai simțim. Nu cu tot sufletul. Am uitat să mai fim în contact cu propriul trup, cu propriile simțuri. Ne bem cafeaua pe fugă. Mâncăm ca să bifăm. Dormim cu stresul sub pernă. Atingem viața doar cu vârful degetelor, de teamă să nu ne doară, să nu ne murdărim, să nu ne îmblânzească.

Dar trupul știe. Trupul ne strigă. În durere, în oboseală, în poftă, în amorțeală sau în suspin. Tot ce trebuie să facem este să ne întoarcem la el.

Trinitatea din noi, mai știți ? -  Trup, Spirit, Duh

Ne-am obișnuit să credem că suntem doar carne. Sau doar minte. Sau doar suflet. Dar adevărul e că suntem toate acestea, împreună.

Așa cum se spune în rugăciune: „În numele Tatălui, al Fiului și al Sfântului Duh”, la fel trăim și noi:

* Trupul - partea vie, materială, prin care simțim lumea.
*Spiritul - inteligența, conștiința, discernământul - locul unde poate exista chiar și AI-ul, dacă e în slujba binelui.
*Duhul - esența noastră, energia subtilă care ne face vii, unici, conectați cu divinitatea.

Când una dintre aceste părți e ignorată, apar dezechilibrele. Și atunci apar și simptomele: fizice, emoționale, energetice.

A avea grijă de trup este egal cu a-ți onora sufletul
Trupul nostru nu e doar „ambalajul” unei vieți – e instrumentul prin care simțim, iubim, plângem, înflorim. Ne-am obișnuit să-l ignorăm, să-l împingem până la epuizare, să ne cerem scuze doar când doare. Dar dacă durerea, oboseala sau lipsa bucuriei sunt doar moduri prin care trupul ne vorbește, cerând să fim prezenți. Să bei apă conștient. Să te oprești și să miroși o floare. Să mănânci cu recunoștință. Să dormi nu doar ca să te odihnești, ci ca să te vindeci.

A-ți iubi trupul înseamnă a spune „mulțumesc” vieții. A-l asculta înseamnă a te ruga fără cuvinte. Nu e egoism să ai grijă de tine. E un act suprem. E gestul prin care îi spui vieții: „Sunt aici. Simt. Trăiesc. Nu-mi e teamă de profunzime.”

Povestea teiului și chemarea simțurilor
Poate că povestea cu teiul e banală. Dar ce nu e banal în această lume? Viața toată e alcătuită din gesturi mici, pe care le putem trăi cu toată inima - sau pe care le putem ignora în graba noastră. Eu am ales să simt. Și nu doar teiul, ci și corpul meu. Mă învăț să mănânc cu blândețe, să respir profund, să-mi las ochii să caute cerul și nu doar ecranul. Să-mi simt bătăile inimii. Să-mi ascult dorințele. Să spun „nu” când e prea mult și „da” când e momentul.

Concluzie:
Nu lăsa viața să treacă pe lângă tine. Nu-ți abandona trupul. Nu-ți izola simțurile. Nu-ți închide sufletul. Poate că sănătatea e mai mult decât un meniu echilibrat. Poate că sănătatea e un dans între trup, gând și spirit. Și totul începe, poate, cu o oprire sub un tei înflorit...