Povestea unui suflet pierdut

În fiecare zi, drumul meu către muncă mă aduce pe aceeași stradă, iar în fiecare zi, pe aceeași bancă, o văd pe ea. O femeie care și-a  transformat corpul într-un dulap ambulant. Poartă trei-patru perechi de pantaloni, pulovere, căciuli, haine de toate felurile. E ca un om care își adună toate bunurile în jurul lui pentru a le păstra într-un loc sigur. Poate că pentru ea, acele haine sunt mai mult decât o formă de protecție împotriva frigului; sunt un refugiu, o barieră între ea și lumea exterioară. Lumea din jur s-a obișnuit cu prezența ei. Trecătorii o privesc fără să o vadă cu adevărat, o tratează ca pe un „copac” din peisaj, ca pe un obiect care nu trebuie atins.

La început, am privit-o cu tristețe, încercând să nu mă las afectată, să nu mă implic prea mult. Am propriile mele provocări zilnice și nu vreau să adaug o povară care nu îmi aparține. Dar, într-o zi m-am așezat pe „banca ei”, să-mi leg un șiret. Ea nu era acolo în acel moment. În câteva secunde a apărut, de niciunde. S-a așezat la capătul celălalt al băncii și, cu o șoaptă sfâșietoare și un plâns în pumni, a început să vorbească. De fapt, bolborosea durerea ei. Făcea curat în șifonierul ei imaginar, aranja ciorapii, dresurile, pantalonii, și încerca din răsputeri să spună, acolo în pumni, cât de murdar este în casa ei și că trebuie să facă curat. Printre suspine, își rostea durerea: „Trebuie să fac curat în casa mea”. Se apăsă cu putere pe față, ca și cum ar încerca să își închidă durerea acolo, între palme. Cuvintele i se pierdeau printre lacrimi: „Este totul atât de murdar aici...”, iar durerea din lacrimile ei îmi era din ce în ce mai clară.

Un fior rece m-a trecut atunci pe șira spinării și am realizat ca acel suflet este închis în propria minte, ținut acolo de aburii drogurilor, că lumea ei se intersecta numai pentru o secundă cu lumea noastră, iar durerea ei strigată în pumni era mai mare decât credeam noi, trecătorii. Era captivă într-o lume a ei, închisă într-o minte care nu mai poate face față realității. Lumea ei este distorsionată de aburii unei existente dure și confuze. Durerea femeii – strigătul din pumnii ei – este mai mare decât am fi putut înțelege vreodată, noi, cei care trecem indiferenți pe lângă ea.

În următoarea secundă, cineva a aruncat un chiștoc de țigară pe jos. Femeia s-a ridicat brusc, aproape ca un vultur în căutare de hrană, a tras cu nesaț aburii dintr-o pungă cu aurolac, într-o mișcare rapidă a ridicat țigara și la fel de brusc s-a întors pentru a-și continua drumul într-o lume pe care, poate, nu o mai înțelege demult.



De ce ajung oamenii pe stradă?

Unii ajung pe stradă din cauza unor traume majore, cum ar fi pierderea unei iubiri, abuzuri fizice sau psihice, divorțuri, sau accidente care le schimbă complet viața. Altele, legate de dependență de alcool sau droguri, pot însoți traume nerezolvate, făcându-le și mai greu de gestionat. Sistemele de suport social, educațional și familial lipsesc adesea sau nu sunt suficiente pentru a-i ajuta să revină pe o cale normală.

Cum se construiește „lumea lor”?

Comportamentele celor care trăiesc pe stradă sunt adesea văzute ca ciudate sau ilogice. Însă, din punct de vedere psihologic, acestea sunt o formă de auto-protecție. Fuga într-o „lume proprie” este o metodă de supraviețuire psihică. Este un mecanism de apărare care le oferă oamenilor o formă de control asupra unei realități total haotice.

Crearea unui „refugiu mental” prin retragerea în autoizolare sau prin ancorarea în activități repetate (mâncatul resturilor, fumatul chiștoacelor etc.) le oferă un minim de stabilitate într-o viață de haos.

Ce ar fi putut schimba destinul?

Ce moment ar fi putut interveni într-o viață astfel încât să se fi oprit această călătorie în jos? Poate o intervenție mai timpurie din partea unui psiholog, asistenți sociali sau chiar prieteni și familie.

Este important să înțelegem că ajungerea pe stradă nu este doar o alegere a unui individ; multe dintre aceste persoane au fost „împinse” acolo dintr-un sistem defectuos, lipsit de sprijin eficient.

Empatia și schimbarea perspectivei sociale

Oamenii care trăiesc pe stradă sunt adesea stigmatizați. Cum putem schimba această atitudine? Este nevoie de mai multă educație și conștientizare în societate pentru a înțelege că toți avem propriile bătălii interne și că judecata din afară poate face mai mult rău decât bine.

Atitudinea societății față de acești oameni trebuie să fie mai incluzivă și mai empatică. De asemenea, sprijinul psihologic, care ar putea include consiliere, terapii de grup și reintegrare în comunitate, ar putea face diferența.

Ceea ce ascunde fiecare „ciudat”

Fiecare om are o poveste. Chiar și aceia care par să fie „făcuți pentru stradă” au avut cândva un vis, o familie, un loc unde se simțeau în siguranță. De multe ori, suferința nu se vede imediat. În spatele fiecărei „aparente ciudățenii” se află o durere profundă, o viață marcată de greutăți. Este un apel la înțelegere și compasiune.

Cum putem ajuta?

Soluțiile sunt complexe și nu pot fi implementate doar de o singură persoană sau instituție. Este nevoie de o colaborare între autorități, organizații non-guvernamentale, dar și de sprijinul fiecărei comunități. Formele de ajutor ar putea include adăposturi, educație, terapie și integrare socială.

Suferința oamenilor străzii nu este doar o problemă de marginalizare socială, ci și un semnal de alarmă despre eșecurile sistemului de sprijin și despre modul în care, ca societate, percepem „normalitatea” și „devierea”. Empatia, educația și integrarea sunt cheia pentru a adresa aceste probleme și a preveni traumele care pot duce la un destin tragic.