În timp ce tu derulezi ecranul, copilul tău derulează copilăria…

În fiecare dimineață trec pe lângă un parc mic, de cartier. Un loc simplu, cu leagăne, un tobogan și o bancă pe care viața stă, de cele mai multe ori, pe jumătate adormită. Acolo îi văd aproape zilnic: un tată și un copil de vreo cinci ani. Copilul… cu ochi mari, curați, care ar trebui să fie plini de scântei, nu de tristeți mici și neînțelese.Își caută tatăl cu privirea. Aleargă spre el. Așteaptă. Speră. Dar tatăl are mâinile ocupate: o țigară într-una, un telefon în cealaltă, iar între ele… copilul nu mai încape. Băiatul se urcă singur pe leagăn, dar nimeni nu-l împinge. Sare într-un picior, dar nimeni nu râde cu el. Își plimbă singur copilăria prin parc, în timp ce tatăl își plimbă scroll-ul prin telefon. Și mă uit la el, la copilul acesta strâns în sine, și-mi vine să strig lumii întregi:

„Nu ajunge doar să scoți copilul din casă. Trebuie să-l scoți și din singurătate.”

Un copil nu are nevoie de un parc, ci de prezență. Nu are nevoie doar de o oră în aer liber, ci de o oră cu tine. Nu are nevoie de “verdeata”, de leagăn sau de tobogan, ci de râsul tău, de vocea ta, de mâna ta care îl împinge spre cer. De multe ori, părinții cred că au bifat „timpul de calitate” doar pentru că au dus copilul într-un loc cu jucării. Dar jucăriile nu cresc copii.Părinții da!

Eu îmi amintesc cum era când mergeam cu copiii mei în parc: mă dădeam cu ei pe topogane, mă urcam în leagăn, inventam jocuri. De la un punct, toți copiii din parc îmi spuneau „mami”, chiar dacă numai unul era al meu. Și atunci am înțeles ceva ce mulți uită: Copiii nu se atașează de cei perfecți. Se atașează de cei care îi înțeleg și mai ales... se joacă. Pentru că jocul este limbajul lor.

Și dacă nu vorbești pe limba copilului tău, să nu te mire că intr-o zi nu-ți mai vorbește deloc. Acel băiețel din parc o să crească. Și într-o zi nu va mai veni la tatăl lui cu mingea în mână. Nu va mai aștepta un „uite, tati, ce pot să fac!”. Nu va mai cere atenție, pentru că va fi învățat că nu o primește. Și nu există tristețe mai mare decât un copil care renunță la tine… înainte să apuce să devină adult.

De aceea scriu articolul acesta, nu ca să judec,ci ca să trezesc.

Atenție, părinți! Copiii nu cresc doar lângă voi. Copiii cresc CU voi. Și între două scroll-uri, două țigări și două pahare, copilăria lor trece. Nu vă luați ochii de la ea, pentru ca  într-o zi… s-ar putea să nu o mai vedeți deloc.

PSIHOLOGIC - Copilul nevăzut devine adultul nesigur

Un copil ignorat în mod constant trage concluzii greșite despre sine: „Nu sunt interesant.” „Nu merit atenția.” „Trebuie să mă descurc singur, chiar dacă doare.”„Ce simt eu nu contează.” Acesta este începutul unui tipar periculos: adultul care cere prea puțin;  partenerul care acceptă prea mult; omul care se mulțumește cu firimituri emoționale pentru că asta i s-a oferit în copilărie. Atenția părintelui este oglinda în care copilul învață să se vadă. Dacă oglinda e goală, imaginea lui despre sine se rupe.

NEUROLOGIC - Jocul cu părintele construiește creierul, absența, îl lasă flămând.

Creierul copilului este programat să se dezvolte prin conectare.

Când se joacă împreună cu părintele: se activează zona socială (neocortexul), se creează noi sinapse pentru reglarea emoțională,  se formează serotonină, dopamină și oxitocină (hormonii atașamentului, ai bucuriei și ai încrederii)

Când copilul este ignorat: se activează cortizolul (hormonul stresului), se formează tipare de auto-protecție, nu de încredere, creierul învață să se „închidă” emoțional. Conectarea cu părintele nu este un moft,  este hrană neuronală.

BIOLOGIC- Un copil ignorat are corpul în alertă

Poate părea ciudat, dar e real - copiii care nu primesc atenție constantă și caldă pot avea: bătăi neregulate ale inimii,  imunitate scăzută, tulburări de somn, probleme digestive (dureri de burtă „fără motiv”) De ce? Pentru că organismul trăiește într-un stres mic, dar continuu. Un copil care se uită prea mult după un părinte învățat să nu vadă, își consumă energia internă pentru supraviețuire, nu pentru creștere.

SOCIAL- Copilul care nu e băgat în seamă nu știe să se conecteze la alții

În parc, copiii învață primele reguli ale lumii: cum se cere un rând la leagăn, cum se face o prietenie, cum se împart jucăriile, cum se cere ajutor.

Dar dacă părintele nu-l ajută, nu-l ghidează, nu-l încurajează,  copilul devine retras, devine prea agresiv, sau devine „invizibil”

Copilul învață relațiile uitându-se la relația pe care părintele o are cu el.

SPIRITUAL - Sufletele mici au nevoie de lumină, nu doar de mâncare

Copilăria este locul unde se plantează credința în lume: „Lumea e bună?” „Oamenii sunt siguri?”„Eu am un loc aici?” Un copil ignorat învață altceva: „Sunt singur. Mă descurc cum pot.” Dar un copil ascultat, ținut de mână, împins în leagăn, privit în ochi… învață: „Sunt iubit. Sunt văzut. Existența mea contează.” Aceasta este baza tuturor formelor de spiritualitate: să te simți parte din ceva mai mare decât tine.

Ca o CONCLUZIE vin cu întrebarea care ar trebui să ne doară pe toți: Câte copilării se pierd pentru că adultul preferă telefonul? Câte suflete se sting încet sub ochii noștri? Câți părinți cred că sunt prezenți doar pentru că sunt fizic în parc? Un copil nu are nevoie de un parc. Are nevoie de PĂRINTELE din parc. Nu de omul de pe bancă. De omul care se dă cu el în leagăn. Care îl împinge spre zbor. Care îi zâmbește la primul salt într-un picior. Care îl ține de mână când cade. Care îl ascultă când spune: „Uite, mami/tati, pot!” Copilul nu ține minte câte ore ai stat lângă el, tine minte câte minute ai fost cu adevărat acolo.