A căzut cortina peste un nou capitol din povestea Dunării. A fost o săptămână ca o frescă a unui întreg sezon: cu aplauze și flori, cu lacrimi și regrete, cu amintiri așezate lângă visuri rămase neîmplinite. Finalul nu a venit cu un urlet de bucurie, ci cu un oftat lung, adânc – de echipă care știe că putea mai mult, dar care, în același timp, crede că va avea din nou șansa să urce.


Meciul cu CSM București a fost precedat de o festivitate cu greutate istorică și sufletească. HC Dunărea Brăila – Tineret, campioană națională pentru al doilea an consecutiv, a fost sărbătorită cum se cuvine – semn că viitorul încă strălucește sub culorile alb-albastre.Iar în spatele acestui drum stă Cristian Cezar Preda, antrenorul care a crescut nu doar jucătoare, ci caractere – liderul liniștit care construiește viitorul pas cu pas, fără zgomot, dar cu viziune.


A urmat apoi un șir de despărțiri care au zdruncinat inimile tribunei. Cristina Neagu, regina unei generații, s-a retras din handball în aplauzele asistenței care i-a purtat mereu respect.


Iar Dunărea și-a luat rămas-bun de la o parte din sufletul ei: Kristina Liščević (KIKI – regina spațiului, artistă a fiecărei acțiuni) și Nicoleta Balog (NICO – tăcută, puternică, mereu dăruind echipei), care s-au retras. (foto Liscevici si foto Balog)


Meike Schmelzer, Sára Kovářová, Maryia Kanaval și Alexandra Prodan, au ales alte destinatii.


Le mulțumim pentru tot ce au oferit sub tricoul Dunării Brăila, le dorim success în carierele viitoare și le asigurăm că rămân în amintirile noastre.

Ultimele aplauze. Ultimele flori. Ultimele lacrimi pe parchetul care le-a fost casă. Fără vorbe mari, dar cu emoție pură, fiecare dintre ele a lăsat ceva în urmă: un gol în vestiar, o privire către galerie, o pagină într-o poveste mai mare decât orice nume.

Meciul în sine, pierdut cu 28–35 în fața unui CSM în formă, a contat mai puțin decât ceea ce s-a întâmplat înainte și după fluierul final. Publicul a rămas până la capăt – poate nu pentru scor, ci pentru a spune un ultim „mulțumim”. Iar echipa, chiar dacă rănită de eșecuri și despărțiri, a răspuns cu aceeași dăruire.



În Maramureș, Dunărea Brăila a urcat la luptă cu visul Europei în priviri – o ultimă misiune, o ultimă speranță. Dar la Baia Mare, țărmul a fost rece, iar valurile n-au mai avut forța să spargă zidul.


Sub greutatea mizei, pașii s-au rătăcit, iar farul care ar fi trebuit să lumineze drumul s-a stins înainte de vreme. Visul s-a frânt nu în lacrimi, ci întăcerea unei înfrângeri care spune mai mult decât orice scor: am cedat cu 25–32, iar clasamentul final ne-a împins pe locul 6 – o poziție sub orizontul la care visam.



E puțin, privind la așteptări. E dureros, privind la potențial. Dar e, totuși, o bornă care obligă. Pentru că Dunărea Brăila nu e doar o echipă. E o comunitate. O speranță. O identitate construită în fiecare an, cu fiecare atac, cu fiecare luptă, cu fiecare lacrimă.

Acum e timpul întrebărilor. Nu în public, nu cu degetul. Ci înăuntru – în birouri, în vestiar, în suflete. Ce a mers? Ce nu? Unde am pierdut avântul? Unde am uitat drumul? Răspunsurile nu vin în postări, ci în muncă tăcută și decizii curajoase.

Viitorul? Viitorul nu întreabă dacă doare. Viitorul cere viziune. Cere curaj. Cere reconstrucție. Și cere, mai ales, să nu uităm cine suntem – chiar și atunci când oglinda sezonului ne arată mai puțin decât am visat.

Dunărea Brăila va reveni. Așa cum revine întotdeauna. Mai limpede. Mai adâncă. Mai hotărâtă.