Cartea doamnei psiholog Crina Lăcrămioara Modiga “Drumul spre tata” nu se încadrează în tiparele obișnuite ale literaturii de nișă și cu atât mai mult devine și mai interesantă, oferind cititorului o nouă perspectivă asupra traumei, dar și a terapiei acesteia. Cartea este concepută pe două paliere, dezvăluind o dualitate sensibilă și riguroasă: practic putem afirma că avem în față o carte cu două cărți: prima de narațiune epică cu o conotație adânc autobiografică și o alta de laborator. O astfel de carte combină vulnerabilitatea memoriilor cu rigoarea mai mult sau mai puțin a unui manual de self-help, ea fiind nu doar o poveste de viață, ci și un instrument de lucru.

Povestea eroinei acestei cărți, este de o profunzime copleșitoare. Textul transmite nu doar durerea unei fetițe care a crescut în “umbra” absenței tatălui, ci și forța incredibilă a unei femei care a transformat acele răni în înțelepciune terapeutică.

Este remarcabilă setea și dorința nestăvilită de “descarcerare” epică a autoarei în fața colii de hârtie, manifestată printr-o abundență de metafore trăite, frământate “dospite” și dorința de a reuși să echilibreze narațiunea personală (văcuța neagră, pijamalele plușate, premiul I) cu reflecția psihologică despre trauma de abandon.

“Nu te așteaptă o confesiune dureroasă, ci o hartă de vindecare” - spune autoarea dând o altă dimensiune și perspectivă unei lucrări care transcede genul memorialistic, transformându-l într-un veritabil manual de supraviețuire emoțională.

Cartea excelează printr-o sinceritate dezarmantă a expunerii începând cu acel episod sfâșietor al “văcuței negre” până la singurătatea simțită în fața unor pijamale pastelate. Folosirea unor detalii senzoriale care fac durerea apăsătoare, conduce cititorul nu doar să citească, cât mai ales să simtă. Metaforele ades folosite ca de exemplu “rădăcinile fără nume” sau “corpul ca arhivă a tăcerilor” oferă cititorului un limbaj nou prin care să-și înțeleagă propriile suferințe, fac ca trăirile traumelor să devină realități vii și insuportabile. Simbolistica folosită cu multă măiestrie, dă un puternic mesaj de trăire și suferință.

Și, în sfârșit, cartea reușește un echilibru perfect între poveste (trăire subiectivă) și reflecție (înțelegerea mecanismelor de apărare precum perfecționismul toxic sau hiper-vigilența). După o primă lectură a cărții în formatul ei de manuscris, am avut tendința să cred că această abordare transformă lectura într-o sesiune de terapie ghidată.

“Drumul spre tata este drumul spre tine”, este o lectură esențială pentru oricine a simțit vreodată” că ”lipsește” din propria viață. Este un omagiu adus rezilienței umane și o dovadă vie că, deși nu putem scrie începutul, avem toată puterea de a ne rescrie finalul. O carte-oglindă, o carte-balsam, o carte care îți redă încrederea că povestea ta, oricât de fragmentată, merită să fie spusă.