De obicei, post- evenimentele unice și irepetabile din mediu cultural aduc în atenția comunității o situație deosebită!

Dragi cititori ai Editurii EDMUNT respectiv, Ziarul ”Brăila”, sunteți invitați, să luați aminte la faptul, că încă sunt oameni, care se dedică dezvoltării culturii locale.

Vorbim despre o activitate de 30 de ani în artă, în muzica corală, a minunaților profesori/ dirijori, ȘTEFAN și MARCICA LUPU, despre fenomenul muzical numit generic ”TRISON”! FELICITĂRI pentru dăruire, muncă și pasiune!


Am cercetat personal efectele acestui fenomen muzical, care s-a dezvoltat gradual și în mijlocul căruia am trăit ultimii 10 ani din existența mea.

Muzica corală din România zilelor noastre, după umila mea părere, se situează pe primele locuri în creația muzicală contemporană și nu numai contemporană. Muzica corală românească e foarte bine primită. În cei zece ani de activitate în mijlocul acestui nucleu creativ și plin de talent și dăruire, am mers în peste 8 țări din Europa! Bineînțeles că oriunde mergem în străinătate, publicul rămâne surprins de calitatea compozițiilor și toată lumea ne întreabă: asta e muzica voastră?

Privită din afară, de către un om căruia îi place muzica, nespecialist, cum este și subsemnata, se observă, că ar exista într-o oarecare degringoladă. Muzica corală din țara noastră începută după 1989 este altfel privită. Înainte de ‘89 a existat un festival, atât de hulit și blamat acum, – ”Cântarea României” – uitându-se faptul că ideea a fost lansată de fapt de către Fundația Regală, de Carol al II-lea, nu de… ”conducătorul iubit” al vremurilor acelora. Pentru faptul că a fost catalogat ca o manifestare politică, a devenit o manifestare care s-a dorit ștearsă total din memoria iubitorilor de muzică de calitate și a timpurilor moderne!

 Din păcate, mișcarea corală, cu tradiție în România, s-a diluat treptat, văzând cu ochii după 1990, tocmai din cauza blamării Festivalului „Cântarea României”. Trebuie să spunem că participarea acolo însemna interpretarea a patru piese, dintre care una era obligatoriu să fie… de partid. În rest, se cântau madrigale, muzică românească, mari compozitori… Din păcate, s-au desființat formații corale de tradiție, care funcționau pe lângă casele de cultură, în întreprinderi, sau la sate…

Au rămas însă, din fericire,  cei care erau îndrăgostiți de muzica corală. După 1990, aceștia s-au strâns în jurul bisericilor și așa a  crescut numărul corurilor bisericești.

Muzica corală din biserică a fost ca un colac de salvare, aceasta fiind și o formă de educație muzicală corală. Chiar dacă repertoriul este limitat. În biserică n-ai cum să cânți altceva decât muzică religioasă. Dar bine că au rămas oamenii care să iubească muzica și să-i înțeleagă rostul.

Paradigma despre definirea necesității existenței corului și a muzicii corale pune pe tapet cerințele existențiale de bază ale muzicii!

Dacă ne punem întrebarea :” ce trebuie să facă un cor ca să ajungă la sufletul oamenilor? Atunci avem și un răspuns clar: Corul trebuie, să ofere publicului care audiază căntarea: sensibilitate, mai întâi de toate, să aibă puterea de a transmite ceva pozitiv, să te determine, ascultând cântarea, să stai cu trupul pe pământ și cu sufletul să urci în cer! Cântatul degeaba nu face bine nici muzicii și nici spectatorilor.